Procuratura, condamnată de achitări

Soluţiile de achitare date
anul trecut de judecători s-au dublat. Aceasta în condiţiile în care, tot în 2007, numărul de trimiteri în judecată a scăzut cu aproape jumătate faţă de acum zece ani. În traducere, asta ar însemna că dosarele făcute de procurori şi trimise instanţelor de judecată sunt mai prost instrumentate, dar şi mai puţine. Cu alte cuvinte, atât calitatea, cât şi cantitatea muncii procurorilor sunt serios puse sub semnul întrebării. De altfel, chiar la bilanţul de ieri al Ministerului Public, procurorul general al României a vorbit despre “semnalul unui sistem
aproape în colaps”. Codruţa Kovesi se referea tot la cifre, respectiv la faptul că există procurori care au în lucru peste 1500 de dosare, fiind imposibil să pretinzi, la un asemenea volum de muncă, o soluţie justă.

Starea dezastruoasă a Justiţiei în general şi a Procuraturii în special nu rezultă doar din realitatea statistică. Astfel, Ministerul Public a comandat o cercetare sociologică din care reiese faptul că opinia publică nu are încredere în procurori în proporţie de 56 la sută. Lucrurile acestea nu sunt însă noi şi nu era nevoie de încă un bilanţ şi de o cercetare sociologică pentru a spune că Parchetul chiar se află în colaps. Reprezentanţii sistemului ne dau, de ani de zile, aceleaşi explicaţii : numărul mic de procurori şi slaba pregătire profesională a unora dintre ei; numărul mare de dosare; practica judiciară neunitară; desele schimbări legislative.

Problema e că remedierea celor mai multe dintre aceste deficienţe se află la îndemâna sistemului judiciar. Sunt procurori puţini pentru că CSM-ul acceptă detaşarea acestora pe bandă rulantă pe la Guvern şi pe la alte ministere şi pentru că nu organizează mai multe concursuri de admitere în profesie. Există procurori incompetenţi pentru că acelaşi CSM nu dă sancţiuni dure împotriva acestora, deşi există o mulţime de sesizări, unele făcute chiar de procurorul general al României. Iar practica judiciară neunitară este, de asemenea, tot opera sistemului.

În afară de salarii bune, sporuri, independenţă, inamovibilitate şi sedii, Guvernul nu mai are ce să le dea magistraţilor. Ceea ce se întâmplă din momentul în care au în faţă un dosar sau 1500 de dosare este strict numai “problema” procurorului şi judecătorului care îşi va pune semnătura pe rechizitoriu sau pe sentinţa judecătorească. Din păcate, „problema” e chiar o problemă care ne priveşte pe toţi până la urmă: numărul mare de achitări obţinut de procurori, numărul mare de procese judecate incorect sau de erori judiciare ale judecătorilor români, aşa cum reiese din condamnările de la CEDO. Ne priveşte, fiindcă trăim în România şi fiindcă noi toţi plătim pentru eşecurile profesionale ale magistraţilor.